Despre noi

O să vină o vreme, la sfarșitul vieții sau chiar mai devreme, când propria conștiință te va întreba:

“Ce ai făcut cu viața ta? Ai trăit-o în adevăr sau în minciună? Ai lăsat vreo amprentă a ADN-ului tău pe Pământ, copiilor tăi, semenilor tăi (și chiar ție pe viitor), pentru a-i ajuta să găsească mai ușor drumul spre casă, spre regăsirea de sine? Cum ți-ai jucat toate șansele pe care le-ai avut de a te regăsi, de a depăși barierele fricilor, de a te bucura plenar de viață, trăind intens fiecare zi de parcă ar fi unica?”

Cel mai trist lucru care ți se poate întâmpla este ca răspunsul tău să fie unul de genul:

“N-am făcut mai nimic spectaculos… am stat în rând cu lumea, n-am avut nicio părere proprie, n-am încercat nimic mai mare… nici cu fata din vis, genul de fată pe care aș fi vrut-o… în visele de până la 20 de ani, că după aceea nici în vise nu mai apărea… nici măcar nu am încercat să-i câștig inima, darămite să mai și reușesc… practic, am retrăit aceeași zi lipsită de viață în fiecare zi…”

Cel mai trist lucru la sfârșitul vieții este să realizezi că nici măcar nu ai încercat să faci ce ai fi vrut… că n-ai folosit niciuna din șansele pe care ți le-a oferit viața… că viața asta s-a irosit degeaba…

Este incredibil, oamenii deși nu trăiesc mai deloc în prezent și-și fac mereu planuri pentru viitor, și le fac pentru maxim 5-10 ani înainte. Și după aceea ce se întâmplă? Dacă, în mintea majorității totul se termină odată cu moartea, care mai este scopul să faci planuri de viitor? Dacă la un interviu de job ești întrebat ce planuri ai pe termen lung (5-10 ani), poți să-l întrebi și tu apoi pe cel de la Resurse Umane: “Dar tu unde te vezi peste 500 de ani? Ce planuri ai pentru sufletul tău pe termen lung?”

Sper că nu ești prea surprins că pentru prima oară înțelegi cum trebuie informațiile dintr-o carte legată de acest domeniu aparent misterios. Poate te-ai gândit: “Ori m-am făcut mult mai deștept între timp, ori sunt spuse numai banalități în cartea asta groasă, că prea pare totul evident. Simpluță cartea…” Nu, nu! Probabil că tu te-ai făcut, într-adevăr, între timp mai deștept, dar nu sunt spuse deloc banalități în cartea asta. Unii ar face un workshop de succes doar pe baza ideilor din jumătate de pagină din ce-am scris aici, pe care le-ar învălui într-un super mister complicat. Senzația banalității s-a întâmplat nu pentru că informațiile pe care le-am prezentat sunt simple, ci pentru că au fost explicate cum trebuie, cu toți pașii logici necesari ca să le înțeleagă mintea.

De curând am reascultat melodia lui Ombladon (Paraziții), “Dacă pozele ar vorbi” – refrenul: “știi… nu ești ce-mi doream să fii.” Iar apoi mi-a revenit în minte perioada din copilărie, din jurul vârstei de 10 ani, când am avut prima încercare de a scrie o carte – “Aventurile lui Hercule Pară”, acesta fiind un fel de Hercule Poirot din cărțile polițiste ale Agathei Christie. În final a ieșit o cărticică de vreo 40 de pagini.

Apoi mi-am adus aminte de perioada din liceu, din clasa a 12-a. Am avut atunci o mare problemă cu orele de română, cu comentariile care trebuiau învățate cu forța, cam pe dinafară în cazul meu – pentru că pe vremea aia numai de comentarii la română n-aveam eu chef. Chiar nu înțelegeam modul în care trebuie făcut un comentariu… sau de ce trebuie să rețin eu comentariile (ideile) făcute de alții, când pentru mine sunt importante comentariile făcute de mine… Aveam atunci un profesor căruia i-a cășunat să mă lase corijent ca să nu mai pot da Bac-ul. Și totul a pornit de la o teză unde trebuia să comentăm Luceafărul… Neștiind mai deloc comentariul care ni se cerea, l-am comentat în stilul meu, mai mult făcând glumițe pe seama lui Cătalin și Cătălinei. Apoi, deși tot învățam la română de frică că n-o să ajung să dau Bac-ul, până la urmă tot mă prindea profesorul descoperit cu ceva și-mi trântea satisfăcut câte un 2, astfel încât să-mi iasă media finală sub 5. În fine… la un moment dat, taică-meu, neînțelegând ce se întâmplă, vine la liceu să vorbească cu profesorul de română. Și acum țin minte conversația dintre ei:
Profesorul: “E nul dom’le, nu știe absolut nimic! E tabula rasa!”
Tata: “E geniu dom’le, ce e de știut la trei prostii de comentarii!”
Pur și simplu partea luminoasă a minții mele refuza să asimileze pe dinafară acele comentarii. Nu puteam învăța/reține ideile altora, dacă nu erau ale mele – adică filtrate prin înțelegerea mea. Logica acelor comentarii nu se potrivea de niciun fel cu logica mea de atunci, și cu atât mai puțin cu cea de astăzi.

A doua oară cand m-a “lovit” clar dorința sufletului de a scrie a fost pe când eram în State la studii, chiar imediat după ce am ajuns acolo… Pur și simplu nu-mi venea să cred că nu scrisese nimeni pe față, în mod explicit, despre tot oribilul și toată deformarea umană care se vedea la tot pasul… Mi-am zis atunci în sinea mea:
“Măi tată’, măi… dar aici se minte mult mai tare decât în România… dar mult mai pervers, mult mai greu de perceput pentru omul simplu. Totul pare justificat la toate nivelurile…”
Acesta a fost de fapt mesajul transmis de suflet pe care, în sfârșit, l-am înțeles:

“Băiete, e mult de scris, am încercat să te previn de când erai mai mic. Și nu trebuie să faci nimic sofisticat, complicat, ci doar să scrii despre adevărul din jurul tău pe care-l vezi și-l simți în fiecare zi, nimic mai mult… pentru că adevărul, în lumea asta plină de minciuni, este deja o mare raritate.”

Apoi, după un timp, după ce am înțeles eu mai bine care-i treaba cu “lumea e mare și foarte complicată, iar voi sunteți doar niște mici oițe neputincioase care de abia înțelegeți două bastonașe legate de specializarea voastră”, mi-am zis:

“Ia să văd și eu dom’le ce scriu scriitorii aștia, chipurile, importanți din România, de care se tot vorbește la TV și prin ziare, și ale căror cărți le văd mereu puse în față în vitrinele librăriilor, ca și cum ar fi cele mai bune.”

După ce-am răsfoit pe diagonală câteva cărți (că mai mult chiar n-am putut), mare mi-a fost mirarea să văd că aceeași minciună justificată la toate nivelurile, ca aceea pe care am întâlnit-o în State, dar de care nu vorbea nimeni nimic, se găsea și în scrierile multora dintre ei. Tehnica de bază pe care o aplică majoritatea dintre ei este banalitatea învăluită în mister, pentru că aceștia au înțeles

că banalitatea (sau minciuna justificată) învăluită în mister atrage și se vinde mult mai bine decât adevărul înalt, însă spus clar și simplu de înțeles. 

Deja oamenii dacă nu văd ceva misterios, ceva pe care să nu-l înțeleagă în totalitate (ca și cum le-ar scăpa ceva), indiferent că este vorba despre un mister fals sau artificial, nu sunt atrași de acel lucru. Învăluirea asta artificială în mister a banalității (și de multe ori a minciunii) se face prin cuvinte pompoase, neuzuale, prin tot felul de neologisme, folosite astfel încât mesajul final să pară mult mai complicat și savant decât vezi în final că este, după ce-l descifrezi cu Dex-ul lângă tine și constați că, de fapt, ascundea în cel mai bun caz o trivialitate – dacă nu o minciună; sau expunând, ca într-un puzzle, doar anumite bucăți din întreg, rămânând la latitudinea cititorului să-și imagineze cum ar fi întregul. Evident, când n-ai ce spune, sau ești limitat în mesajele pe care le poți scrie de către superiorii tăi, dar totuși vrei să pară că spui multe, că ești un om important, o personalitate complexă, îmbibată de cultură, vii cu tehnica misterului artificial.

După ce am înțeles bine aceste lucruri, mi-am dat seama de unde provenea, de fapt, dorința și plăcerea mea de a scrie. Pasiunea mea pentru scris, pentru lumina cuvintelor alese corect, este de fapt nevoia mea de a afla și de a exprima adevărul, și de a-l emana în jur prin vibrațiile cuvintelor mele, de a-l aduce în conștiința semenilor mei… și mai ales acele adevăruri ascunse în mod intenționat populației. Iar asta se vede foarte clar și din restul cărților mele. Nu întâmplător am scris și acest capitol, ”Calea Adevărului”. Când ai o pasiune puternică pentru ceva, ești tras serios în direcția aia, fără să-ți poți explica într-o primă etapă de ce. Explicația minții vine și ea în timp, cum a venit în cazul de față.

Însă, este oare ușor să publici în România cărți care-și propun să expună adevărurile ascunse în mod intenționat populației? Nici vorbă de așa ceva – nu că în alte țări ar fi mai ușor. Există trei tipuri de edituri în România.
1. Sunt cele mari, consacrate, unde nu se publică orice, ci numai ce trebuie să ajungă la turmă. Totuși, la acestea mai poți publica dacă vii cu o prostioară (gen “Frământări din tramvai”) din categoria banalitatea învăluită în mister, care nu se atinge de adevărurile tabu care nu trebuie să răsufle populației. Ce este trist, este că orice prostie scrisă pe genunchi între două maimuțăreli de la TV ale oricărei figuri publice importante (sau formator de opinie) este publicată imediat cu bucurie de marile edituri… însă cărți serioase ale unor oameni care chiar au ceva de spus trebuie publicate pe la edituri de cartier.
2. Mai sunt editurile medii, specializate chipurile pe spiritualitate – că de acest gen de cărți vorbim aici. Acestea sunt chiar mai ciudate decât cele din prima categorie. Măcar editurile mari publică și români, că d-aia suntem în România, nu? Ei bine, editurile specializate pe spiritualitate publică în peste 98% din cazuri numai bestseller-uri internațioanale. Am văzut edituri care au maxim un român, doi publicați din câteva sute de cărți tipărite. Este practic un fel de bișniță, de ipocrizie… sunt edituri care, sub umbrela falsă a spiritualității, a adevărului, sunt interesate, de fapt, doar de bani. Nu vor să riște nimic și își aleg pentru publicare numai cărți consacrate care se vor vinde la sigur. Vorbim de spiritualitate, de faptul că România are un câmp energetic foarte puternic, un nivel de conștiință ridicat etc. … însă nu publicăm români, tratându-i ca pe niște scriitori de mâna a doua, și stăm în schimb muți de admirație și servilism față de orice scriitor din vest care a scos un bestseller… Incredibil… ce minciună imensă în “familia de lumină” a editurilor… sau o fi oare ignoranță din categoria “niște cercetători britanci sau americani …”??!
3. În fine, mai există editurile mici de spiritualitate. În general acestea sunt făcute de cei care mai scriu în acest domeniu și care, vrând totuși să-și publice cărțile, au fost nevoiți să-și facă edituri. Sunt destui scriitori buni care au recurs la această variantă.
Acum să vorbim un pic și de marketingul din spatele ideii de bestseller. În ce limbi sunt cele mai multe bestseller-uri? Evident că, într-un procent foarte mare, în engleză, iar apoi în spaniolă. Asta nu înseamnă nici pe departe că scriitorii care au ceva de spus sunt doar anglo-saxonii. Normal că o carte scrisă în engleză va avea un public căruia i se adresează mult mai mare (7 miliarde de oameni) decât o carte scrisă în română sau bulgară. Deci, o astfel de carte scrisă în engleză are șanse mult mai mari să devină bestseller decât una scrisă în română (de aproximativ 350 de ori sau, după toate ajustările posibile, de minim 100 de ori), pentru că aceasta va fi distribuită în toată lumea (cel puțin în format eBook) de o editură care și-a asumat riscul că acel scriitor chiar a scris ceva important. Și de foarte multe ori așa se întâmplă. Cu un marketing agresiv și o bună distribuție, acea carte chiar devine un bestseller.

Deci, nu înseamnă neapărat că o carte bestseller într-un anumit domeniu este mai bună decât una care zace uitată în vreo librărie din P-ța Romană și încearcă să-și facă loc în conștiința oamenilor într-o țară în care bestseller înseamnă cam 10.000 de exemplare vândute/an. Deci, ideea este simplă: dacă simți că ai scris o carte mare care are potențial să devină un bestseller, tradu-o în engleză și distribui-o în toată lumea – evident, am vorbit, ca de obicei, inclusiv pentru mine…

Virușii minții otrăvesc nu numai mintea (adică Sincerul), ci întreaga ta ființă – mintea, sufletul și corpul. Aceste trei componente funcționează optim atâta timp cât sunt în lumină. Prin virușii minții, prin orice mic neadevăr, prin fiecare picătură de întuneric ce-ți invadează ființa, și la propriu și la figurat, toate cele trei componente vor avea de suferit în egală măsură.

Cristian Răduță (Noua Ordine Vibrațională, mintea care te minte 2014)